You are currently viewing De Dragobete iubește românește!

De Dragobete iubește românește!

După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților. Dar mai înainte de acest lucru, poporul român a avut și are în continuare o sărbătoare unică, ancestrală a dragostei, a unirii dintre sexe.

Pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populara consemnează și Dragobetele, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.

Aceasta sărbătoare este mai veche decât creștinismul. Dragobetele nostru era la origine un vajnic flăcău dac. Tradițiile populare străvechi îl numesc fiul Dochiei, sora lui Decebal, și zeu al dragostei pe plaiurile dacilor și mai târziu ale daco-romanilor.

Numele sau provine din cuvintele dacice trago (țap) și bete (picioare). Trago a devenit „drago”, iar „bete” a rămas în limba română un cuvânt care definește cingătorile înguste și fășiile țesute prezente în portul național.

Fiul asprei si capricioasei Babe Dochia, Dragobetele reprezinta principiul pozitiv al forțelor latente ale naturii, care se pregătesc sa renască și sa explodeze sub forma primăverii. Denumit uneori și Cap de Primăvara, era sărbătorit în funcție de zona etnografica, într-una din zilele de la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie.

Dragobetele marchează o străveche sărbătoare precreștină a romanilor, care inspiră dragoste, iubire, chiar patimă, și care te invita sa iți declari dragostea în public și sa iți găsești perechea. Acest duh sub latura sa pătimașa se identifica deseori cu Năvalnicul sau Zburătorul, un fecior frumos și primejdios care în basmele și legendele romanești le ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost pedepsit de Maica Domnului și transformat în planta de leac pentru dragostea rănită, care ii poarta numele.

Dragobete-Cap de primăvara este una dintre sărbătorile ce prevestesc începutul primăverii. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui și „Logodna pasărilor”, deoarece în aceasta zi pasările se împerecheau și își făceau cuib.

 

Cum se sărbătorea Dragobetele

In dimineața zilei de 24 februarie, tinerii ieșeau din sat la pădure, făceau o hora, se sărutau și se strângeau în brate. Fetele adunau flori de primăvara pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele si tămâioarele erau păstrate pana la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apa curgătoare. Exista credința ca cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite.

Pretutindeni se auzea zicala:

„Dragobetele săruta fetele!”.

 

La vremea prânzului, fetele începeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita „zburătorit”. Flăcăii urmăreau fetele dragi și acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrățișare, ce era urmata de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puțin un an de zile. Multi părinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmpla ca unii sa fie mulțumiți, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuala era respectata.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii.

Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor in cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi sacră.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă, de Dragobete, zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire, dar și în ritualurile de înfrumusețare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele își clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase și atrăgătoare ca și zânele.

De Dragobete, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.

În anumite sate ale României, din pământ se scot, de Dragobete, rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este, de asemenea, obligatoriu ca de Dragobete bărbații să se afle în relații cordiale cu persoanele de sex feminin.

Bărbații nu au voie să necăjească femeile și nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aștepta o primăvară cu ghinion și un an deloc prielnic. Atât baieții, cât și fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire întreg anul.

Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute de Dragobete.

Lucrările câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete. În schimb, curățenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor și prospețime.

Nu ai voie nici să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Cei mai în vârstă sunt de părere că sărbătorile de altădată erau sărbători în toată regula, aveau acel element de sfințenie și sacralitate, dat de tradițiile și obiceiurile de care tânăra generație s-au desprins şi le-au uitat. Timpurile actuale au adus o nouă sărbătoare în ograda poporului român, Sf. Valetin, ce a devenit un laitmotiv de a face cadouri, cumpărături și un alt prilej pentru companii și corporații de a vinde și de a scoate un profit pe seama unei sărbători.

Să ne întrebăm, deopotrivă cei tineri și cei mai în vârstă.

Pe cine sărbătorim la îngemănarea dintre iarnă și primăvară: pe Sfântul Valentin, cu inimioare roșii și flori de plastic sau pentru năvalnicul Dragobete, cu fete de sărutat, pe obrajii spălați cu „roua zânelor”?

Să auzim de bine!

 

This Post Has One Comment

  1. Marian

    Super articol, nu am stiut ca există atâtea obiceiuri de Dragobete, știam doar de câteva.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.